UN SCRIITOR ROMAN STABILIT LA BERLIN: Carmen-Francesca Banciu

Arhiva: Un scriitor roman stabilit in Berlin: Carmen Francesca Banciu

„In 90 n-am plecat din motive politice“

Iulia Blaga
Marti, 20 Februarie 2007

La Berlin, pe Leipzigerstrasse, nu departe de Alexanderplatz, locuieste scriitoarea Carmen Francesca Banciu. De la etajul 12 se vede foarte bine orasul. Apartamentul e mare si prietenos, mai ales ca e populat de doua pisici, Juri si Pablo (care a fost gasit intr-o zi de 25 octombrie, ziua lui Carmen Francesca Banciu si a lui Pablo Picasso, deci botezat in consecinta). Acasa sunt si cele doua fiice ale scriitoarei, Meda si Marijuana. Meda da bacalaureatul in acest an si vrea sa incerce la teatru. Marijuana e fotograf. Al treilea copil,

Cantemir, vrea sa faca film. Carmen Francesca Banciu este o mama-scriitor care tine singura casa. Aceasta e viata pe care a dorit-o, cea care ii ofera libertatea de creatie. Stabilita la Berlin din 1990, autoarea a publicat deja cinci carti si are in lucru altele doua. Cel mai mult o inspira sa scrie in cafenele. La Caffé Sale e Tabacchi petrece cam cinci ore pe zi.
– Cum e sa stai in Berlin?
– Daca ati fi venit aici in momentul zero, ati fi gasit un loc foarte complex si bogat. Din punctul meu de vedere, era Bucurestiul si Parisul la un loc. Eu am vrut sa ajung la Paris, dar dupa ce am stat aici o vreme ca bursiera nu stiam daca am voie sa-mi dau voie sa ma intorc la Bucuresti din datorie civica sau sa merg la Paris. (n. red. – in 2002, scriitoarea a publicat in Germania volumul „Berlin ist mein Paris“, in care punea cele doua orase in relatie). Dilema asta m-a costat o jumatate de an de criza si de depresie chiar, in perioada bursei, cand aveam atatea lucruri de facut.

– Ati facut depresie pe banii din bursa totusi.
– Da, dar pe nervii mei. Am decis sa raman aici pentru ca imi place ca tot ce fac sa fac bine si eu asta vroiam sa fac, sa scriu. Am ramas la jumatatea distantei, unind cele doua lumi intr-una in care estul si vestul traiesc impreuna, intr-o forma cu totul speciala. Germania este ceva special, desi mie nu-mi spunea nimic la inceput. Eu nu sunt de etnie germana, desi vin din Ardeal, dar germana am invatat-o din familie, de pe strada, din carti si din viata.

– Sa te muti ca scriitor in alta limba trebuie sa fie o decizie importanta.
– Da, dar tine si de ce vrei de la tine ca autor si ca om. stiu ca o multime de autori sustin ca nu te poti exprima decat in limba materna, mai ales in poezie. Eu cred ca poezia exista mai intai in tine, dar si peste tot. Are o limba comuna, universala, care poate fi tradusa apoi intr-o limba anume. Germania nu a fost tara visurilor mele, dar am venit cu o bursa de un an si bineinteles ca m-a incantat.

„Aveam o treaba, eu trebuia sa scriu“

– Dupa 1985, dupa premiul orasului Arnsberg pentru proza scurta vi s-a interzis sa mai publicati in Romania.
– Da, dar a mai aparut un text al meu in revista de limba germana de la Bucuresti. Dar eu n-am plecat dupa 90 din motive politice. Asta e foarte important. Eu sunt un om liber si, dupa experienta mizerabila din Romania, dorindu-mi intotdeauna sa plec si sa vad lumea, sa ma masor cu lumea, in momentul cand asta a fost posibil, am facut-o. Probabil as fi facut la fel si daca n-ar fi venit Revolutia, dar iarasi, nu din motive politice. Nu eram atat de departe cu evolutia mea literara, spirituala s.a.m.d. incat sa am curajul sa ma expun in lume. Cand lucrurile s-au copt pentru mine am decis ca da, pot sa ma duc in lume. Am decis sa raman aici pentru ca aveam o treaba, aveam de scris, trebuia sa ies in lume. Interesul pentru Romania in vremea aceea nu era literar, era de natura strict politica. Nu-mi faceam iluzii. stiam ca daca vreau sa fac ceva trebuia sa ies in ofensiva.

– V-ati integrat in mediul literar de aici?
– Eu cred ca da. Ma rog, am inceput sa public si in America si Anglia. Peste cateva zile plec in Irlanda pentru a prezenta o antologie cu texte ale scriitoarelor din Europa Centrala si de Est, antologie aparuta anul trecut in Statele Unite (n. red. – la Northwestern University Press, Evanston, Illinois, alaturi de C.F.B. figurand si Daniela Crasnaru) si care pe 15 februarie a aparut si in Anglia, Irlanda si in toate statele Commonwealth-ului. Au invitat in Irlanda doua autoare din aceasta antologie, sunt foarte mandra ca sunt una din ele. Daca am reusit? Nu stiu, sunt pasi care iti arata ca merita sa mergi pe drumul acesta. Eu cred ca e important ce faci cu scrisul tau, ce poti sa exprimi cu el, cui ii foloseste – adica o multime de intrebari pe care ti le pui, iar daca le poti raspunde intr-o zi intr-un fel care sa te faca multumit, atunci da, poti sa spui ca ai reusit.

„Am asa o senzatie ca 2007 va fi foarte bun pentru mine“

– Dumneavoastra chiar traiti din literatura.
– Da, dar nu numai din carti, ci si din lecturi, cursuri, recenzii, publicistica („Die Welt“, „Tagesspiegel“), radio (Deutschland Radio, Deutschland Funk, RBD Radio). Dar nu fac jurnalism propriu-zis, ci comentarii, reportaje, lucruri care ma reprezinta si ma intereseaza pe mine. De pilda, pe 13 ianuarie mi-a aparut un articol in „Die Welt“ despre Romania, in care puteam sa ma exprim asa, mai literar. Conducerii i-a placut si mi-a propus ca exact dupa un an sa mai scriu unul in care sa vad ce s-a schimbat in Romania la un an dupa aderare. Fac o multime de lucruri, spectrul e mai larg decat credeam noi in Romania – ca publicam cartile si din asta traim. Bine, si cartile aduc bani, dar nu atat cat am eu nevoie ca sa-mi tin familia. Sigur, am avut si multe burse. Am primit si un premiu anul acesta, de fapt am primit instiintarea, ceremonia va avea loc in luna mai. Premiul se numeste GEDOK si e oferit de Gemanschaft Deutschland Kunstlerinen (Asociatia Artistelor din Germania) si e un premiu la care nu am concurat, ci am fost propusa. M-am mai inscris si singura la niste premii, dar numai la jumatatea anului vin rezultatele. Nu stiu, am asa o senzatie ca anul acesta e foarte bun pentru mine. Din prima zi a anului am inceput sa lucrez.

Si-a scris aproape toate cartile in cafenele

– Poate de aici vi se va trage. si aveti un program strict de scris?
– Nu pot fi asa consecventa sa ma scol 365 de zile la aceeasi ora si sa fac acelasi lucru. Dar pe intervale de timp reusesc sa ma trezesc dimineata devreme, sa fac sandviciurile pentru echipa – intre timp am ramas acasa numai cu cea mica si o sustin moral pentru bacalaureatul pe care-l da anul acesta pregatindu-i sandviciurile. Fac yoga si tot programul de dimineata, si ma apuc de scris. Dar in general nu scriu acasa, ci la Caffé Sale e Tabacchi, langa Check Point Charlie. Am cateva cafenele, dar in asta ma simt cel mai bine pentru ca indeplineste cele mai multe criterii: locul meu e intre tejghea si geam, cu spatele la perete, ca sa nu se uite oamenii la ce scriu, si am vedere si la strada, si la cafenea.

– Cate ore stati acolo?
– De obicei vreo cinci ore pe zi, dar le fac o consumatie foarte modesta, ma tolereaza. Aproape toate cartile le-am scris in cafenele. sapte cu totul, pentru ca acum lucrez la doua carti odata, sunt foarte avansate. Cinci au aparut deci in Germania. Iar primul meu roman l-am scris in carciumile din Bucuresti.
– Ar trebui sa va deschideti propria cafenea, ca sa imbinati afacerile cu placerea.
– Ar fi o cafenea culturala.

Desprinderea de trecut

– De ce nu se traduc cartile dumneavoastra in romana?
– Am avut o tentativa cu Editura Paralela 45, dar n-am mai primit nici o veste, de altfel mi se pare ca ar fi normal sa fiu eu cea cautata de edituri. Nu stiu de ce nu se traduce „Vaterflucht“, care cred ca ar fi importanta pentru felul in care ne raportam la trecut, la istorie. Am avut din carte o singura lectura in Romania, la Institutul Goethe. Tatal meu n-a citit cartea, dar daca o va citi vreodata in romaneste va trebui s-o accepte asa cum am acceptat si eu situatia mea – de a fi copilul unui comunist foarte convins. El credea in ideea omului nou si mai crede si astazi.
– Mi s-a parut ca e vorba nu doar despre desprinderea dvs. de tata si de familie, ci despre desprinderea de trecut.
– Sigur ca da, dar cartea este autobiografica numai pentru ca editura a anuntat-o astfel de la inceput in toate materialele publicitare. Pentru mine nu asta e important, ci faptul ca reflecta un anumit timp, o perioada istorica, dar si o viziune din interiorul sistemului, precum si contradictia dintre ceea ce e in interiorul sistemului si ce e in interiorul familiei.

A debutat in 1984 cu volumul de povestiri „Manual de intrebari“. In Germania a publicat volumele: „Fenster in Flammen“ (roman, Rotbuch Verlag, Berlin, 1992), „Filuteks Handbuch der Fragen“ (1995), „Vaterflucht“ (roman, Volk und Welt, Berlin, 1998), „Ein Land voller Helden“ (roman, Ulstein Verlag, Berlin, 2000, tradus din limba romana de Georg Aescht) si „Berlin ist mein Paris“ (2002, Ulstein). In 1998 i-a aparut in Romania, la Editura Fundatiei Culturale Romane, romanul „O zi fara presedinte“. Este prezenta in antologia „Generatia ‘80 in proza scurta“, alcatuita de Gheorghe Craciun si Viorel Marineasa (Editura Paralela 45, 1998), precum si in antologia „The Third Shore. Women’s Fiction from East Central Europe“, aparuta recent la Northwestern University Press Evanston, Illinois.